În orimul rând trăiam la bunici la țară. Și eram răsfățata casei și a bunicului căruia îi spuneam tata Mișu. De fapt bunicii au fost primii mei părinți. Toate amintirile din prima parte a copilăriei mele fericite și lipsitie de alte griji în afară de colecția de resturi de porțelan adunată din uliță sau colecția de pufi – obișnuiam și o mai fac, să ciupesc orice țesătură pufoasă și să adun pufoseniile într-o cutie, după ce mă jucam cu ele până se făceau mici cocoloașe – se leagă de ei.
Bunica încă mai trăiește și este exemplul meu despre cum bătrânețea nu trebuie să fie ca în București, tristă, melancolică, chinuită, obosită. A mea bunică crește animale, are grijă de gospodărie, singură, cam de 20 de ani și asta o ține în viață. Nu doar fizic, că fizic sunt multe corpuri care se plimbă pe stradă, ci psihic. Și mi-a zis lucrul ăsta direct, e conștientă că fără vaci, găini, porci, grădină, fân, cosit și câte și mai câte, sufletul ei s-ar duce înaintea corpului și zilele ar trece mai greu, în așteptarea morții.
Dar să revenim la mine, ca să nu ne întristăm. Voi, că eu când vorbesc despre ea nu pot să o asociez cu nici o stare de melncolie sau, de tristețe că ea nu m-ar lăsa nici o secundă.
Rupeam sania în două de dimineața până seara. Pentru că la țară nu erau mașini și avem multe pârtii, prin grădinile oamenilor, pe poteci un pic mai late, dar cele mai bune erau ulițele. Ulița pe care stă bunica este bună pentru astfel de activități, dar aia de la biserică e grozavă. Lungă, lungă, de vreun km, o adevărată pârtie de ski, întortocheată, cu curbe strânse sau, largi, pornește din dreptul bisericii și coboară când lin când abrupt vreme de vreo 1000 m. Urât era doar la urcare. Și după o astfel de zice frumos era să te încălzești la căldura dulce, molatecasi dătătoare de somn a sobei
Mâncam ouă coapte pe plită cu unt bătut la putinei și mămăligă. Totul din curtea casei. Iar la ceilalți bunici, ceai de tei cu brânză telemea.
Mă jucam în zăpadă, mă tăvăleam până deveneam eu un om de zăpadă, asta am mai făcut-o frecvent și mare, făceam oameni de zăpadă cu nas din morcov și ochi de cărbune, mi-e dor să îi mai văd prin fața blocurilor, și bulgări imenși, mă dădeam cu celofanul.
Unele lucruri le mai fac și azi.
Ce amintiri frumoase! 🙂