„Știu cum este când oamenii se despart. O săptămână de iad, o altă săptămână de groază, apoi începi să uiți, și apoi parcă nici nu s-a întâmplat, s-a întâmplat altcuiva și dai din umeri. Spui „să fiu al naibii”, asta-i viața, asta-i lumea. Ce prostie! Ca și cum nu tu ai fi pierdut ceva pentru totdeauna”.
Am citit textul în urmă cu câteva zile pe facebook și mi-am adus aminte de săptămânile, lunile, uneori anii care mi-au fost necesari nu pentru a trece mai departe, ci doar pentru a nu mai simți durerea într-un mod fizic.
Sunt sigură că nu e bine ca mine, dar și dacă am început altă relație, deși trecerea de la o relație la alta este un drum lung pe care îl parcug alene, nu mi-e la fel de ușor ca și cum aș schimba trenurile în Gara de Nord, dragostea îmi lasă amprente pe suflet și în funcție de motivul despărțirii poate sau nu să mă mai doară.
În unele zile mă simt defectă, nu reușesc să renunț la relațiile de niciun fel fără să mă lupt înainte. Am avut o prietenă care acum stă în Pitești. Nu mai vorbește cu mine de 10 ani și nici acum nu înțeleg de ce. De fiecare daca când trec prin Pitești o sun cu toate că nu mai am numărul în agenda telefonului. Îl știu pe de rost.
Nu l-am uitat nici acum pe primul băiat – ca bărbat nu am cum să îi spun – pe care l-am iubit și nu mă refer aici că i-am uitat sau nu chipul, ci la faptul că nu am uitat durerea. Tristețea are un fel aparte de a lăsa urme, urme mai adânci decât bucuria.
Nu accept ușor să pierd o iubire sau o relație pentru totdeauna, nu pot să merg mai departe în câteva săptămâni sau luni, car după mine tristețea de-a lungul timpului. Nu mă apasă, nu o simt în fiecare zi, însă revine constant.
Ce bine ca nu sunt singura care simte la fel,incepeam sa ma cred defecta…
Banuiesc ca sunt norocoasa ca n-am avut parte de mari pierderi so far..
Nu toti oamenii trec asa de greu peste, nu toti poarta in suflet pierderile. Eu resimt puternic acel „pierdut ceva pentru totdeauna”.
@Carmen eu cred ca mai sunt oameni cu aceleasi sentimente insa este mai usor sa le ascunzi, sa le ignori, sa nu vorbesti despre ele.
ai dreptate, si eu incepusem sa cred ca sunt defecta…
Ahh, ce ma bucur ca am dat de postul acesta, pentru ca si eu trec la fel de greu peste despartiri de persoane pe care le-am iubit mult si aveam impresia ca si Diana ca sunt defecta 😀
Eu ma bucur ca l-am scris, se pare ca suntem mai multe. :))))
Salut! Acum ti-am descoperit blogul (cautatnd despre produsele de la Flormar) ;)). Si mi s-a parut interesant ce ai scris, asa ca am vrut sa vad si alte postari. Si am dat de asta… Parca as fi scris-o eu… 🙂
@Andreea ma bucur ca te regasesti in aceasta postare desi uneori este greu sa fii ca noi.